Charles Langbridge Morgan 

Tu ai murit, pe tine
te intalnesc la tot pasul,
Tu, cel pe care l-am iubit 
si-l iubesc ca pe-un mort...
De ce-mi iesi in cale ca oricare
altul?!...
Din tot ce a fost patima
si dezamagire cat a trecut?
Cat a ramas?
Din zborul meu catre tine,
spre piscuri muiate-n albastru,
Din caderile in prapastiile
inghetate si negre
Unde ma aflu...
M-ai jupuit. M-ai faramitat. M-ai murdarit
Cum de-am iesit din visul asta urat,
mai intreaga?
Mai bogata?
Mai vie?
Tu ai murit...
Eu sunt vie.
Zilnic aproape de tine
ma gandesc la ce-a fost,
la ce o sa fie...
Ochi-mi ard de lacrimi
incremenite.
Sufletul mi-e parjolit.
Tu ai ramas in amintire,
intreg.
viu, ca o faclie...
Dar tu esti mort, iubitul meu!
faclia arde la capataiul dragostei mele.
Si nu-mi pare rau.
Dragostea mea nu a murit
dar in cenusa
mai sunt farame incandescente,
vii...
Daca ai veni, daca ai sufla...
Cine stie?!...
Poate s-ar aprinde...
Flacarile albastre s-ar rosi,
s-ar intinde,
Valvataile m-ar cuprinde iar,
fara mila
dar tocmai asta nu vreau.
Prin ele am mai trecut o data,
le-am simtit arsura
m-am zvarcolit in focul dragostei
si n-am pierit...
Am ramas vie!!!
Acum in prospetimea zapezii
am simtit ghioceii
pe crengi albe de frig.
Simt, presimt mugurii...
Ii vad,
ii aud cum se sparg...
Am sa-i astept
Am sa duc primele frunze
toata primavara am s-o duc
la mormantul dragostei mele...
Acolo, stii unde...
Pe maidanul
pe care ai zvarlit-o
ca pe-un gunoi...
Si totusi, uite cum straluceste
ca un licurici
intr-o padure... noaptea.
Dragostea mea a murit...
dar uite-o INTREAGA
in steaua de-acolo,
Intaia stea pe tot
necuprinsul
acestui amurg.
Uite-o intreaga
in lacrima ce a ramas
agatata
intre gene...